POP SIMONA MARIA

http://cutiadecarton.com/biotrem-farfuriile-comestibile/

“Farfuriile acestea trebuie sa fie perfecte” – mi-am spus. Am aflat despre ele ca sunt produse doar din tarate si din abur la mare presiune, fara nimic chimic in ele, fara a polua prin procesul de fabricare sau a consuma multa apa. Dintr-o tona de tarate, se pot produce 10.000 de farfurii sau boluri. Pot fi servite mancaruri calde si reci, solide si lichide si pot fi folosite atat in cuptorul normal, cat si in cel cu microunde. Se pare ca au fost testate inclusiv pentru nutrienti. Da, ati auzit bine. Farfuriile Biotrem sunt o sursa bogata de fibre, carbohidrati si proteina. De ce s-ar face asemenea teste? Deoarece aceste farfurii sunt comestibile. Iar in cazul in care aveti o dieta lowcarbs, le puteti pune la compost. Dureaza 30 de zile pana se descompun in totalitate. Au fost inventate si patentate in Polonia si sunt comercializate inclusiv in Romania, mai exact la Cluj. Prea frumos sa fie adevarat? Ei bine, cititi acest interviu. Maria Lichtenberg de la BIOTREM – Romania mi-a raspuns pe indelete si temeinic la toate curiozitatile mele.

http://cutiadecarton.com/bradutul-creativ/

Cum eram (și sunt) așa nedumerită în legătură cu soarta brazilor de Crăciun, mă întorceam într-o seară din 2014 acasă și, lângă coșul de gunoi de la florăria de lângă metrou, era aruncată o crenguță de brad. Ruptă, urâtă și amărâtă. Am ridicat-o din instinct și am dus-o acasă. Atunci mi-a venit ideea. Ce-ar fi să confecționez eu, din gunoaie sau diverse obiecte (deja existente în casă) câte un brăduț diferit în fiecare an? În fond pentru mine primează repetarea tradiției (de-a împodobi bradul, a împacheta cadouri, a petrece timp cu cei dragi, a cânta colinde etc.) și mai puțin obiectele pe care le manevrez în realizarea acestei tradiții.

http://cutiadecarton.com/givingtuesday/
De când am aflat de #GivingTuesday mă mobilizez să transform ziua în sărbătoare și să pregătesc operațiunea #felicităridecrăciun fix în această zi. Nu cred că bunătatea ține de o zi anume din an. Dar iubesc unele sărbători mai mult decât altele, iar aceasta a devenit una dintre sărbătorile mele preferate. La nivel internațional, astăzi se sărbătorește #GivingTuesday, o mișcare care le amintește oamenilor să fie generoși, inimoși și empatici.

http://cutiadecarton.com/burano-dincolo-de-timp/

Fiecare casă de pe stradă este vopsită într-o altă culoare, dar o culoare care se asortează perfect cu fiecare altă căsuță de pe străduța respectivă. Se zvonește că pe insulă nimeni nu are voie să-și vopsească fațada casei fără un acord de la primărie c-a ales culoare potrivită. Dar eu nu cred zvonul ăsta. Eu sunt 100% sigură că oamenii de pe Burano gândesc în culori, se exprimă în culori, visează în culori, iubesc în culori și suferă în culori, trăiesc totul în și prin culoare. Aceasta trebuie să fie ciudățenia lor.

http://cutiadecarton.com/ceramica-de-horezu/

Era o duminică leneșă când am trecut noi prin Horezu. Credeam că e devreme să ne întoarcem în București. Așa că mi-am amintit de acest vechi vis al meu, acela de-a vedea de aproape cum funcționează un atelier de olărit. Nu știam prea bine cum se procedează. Planul era să mergem în oraș, să oprim la o cafenea draguță și să căutăm informații, sorbind o cafea fierbinte, cu multă spumă. Sau să întrebăm un localnic dacă știe vreun atelier mai interesant și mai prietenos cu turiștii. Nu a fost însă nevoie. La sensul giratoriu de la intrarea ân oraș era un indicator “Spre Satul Olarilor 2 km”. L-am urmat cu conștiinciozitate.

Duminica era la fel de leneșă și în satul olarilor. Nici urmă de turist, nici urmă de sătean. Oamenii își făceau somnul de frumusețe, respectând cu sfințenie porunca de-a te odihni destoinic în ziua a șaptea a săptămânii. Câte un câine somnoros ne mai lătra de după porțile închise. “N-avem noroc” – mi-am zis în gând. Și tocmai când eram în punctul de a renunța, am zărit casa. Era prima casă care avea expuse în curte obiecte artizanale. Ceramică, țesături, covoare și câteva decorațiuni. O altă mașină cu turiști era deja oprită lângă fântână. Am parcat și noi alături, apoi ne-am răcorit puțin cu apă limpede de fântână, băută în cană de lut.

Ușa magazinului era deschisă. O doamnă foarte carismatică, răspundea la întrebările turiștilor. S-a oprit brusc, s-a îndreptat spre ușa care dădea spre curtea interioară și a strigat tare “Aurico, hai că avem oaspeți! Bagă roata aia în funcțiune și arată-le la oamenii ăștia cum se lucrează cu lutul”. Oalele și ulcioarele și cănile și farfuriile s-au cutremurat pe rafturi, vibrând la unison pe vocea de tunet a femeii. O fată somnoroasă a ieșit din casa din spatele atelierului. S-a frecat la ochi, deranjată de lumina prea puternică a amiezii, ne-a privit cu o căutătură ușor mânioasă, căutătura omului proaspăt trezit din somn. Apoi ne-a făcut semn să o urmăm. “Mare grjiă, că ulcioarele astea îs crude. Numa ieri le-am scos afară. Să nu le atingeți, că încă nu-s arse” – ne spune doamna cu voce de tunet. Noi pășim în șir indian pe culoarul strâmt dintre ulcioarele scoase la uscat.

http://cutiadecarton.com/palatul-de-la-floresti/

Vântul bate abia perceptibil. Stau cu spatele lipit de teiul bătrân și încerc să-mi sincronizez respirația cu bătăile inimii lui de lemn. Totul se mișcă infinit mai lent pentru un copac. Iar eu îmi încetinesc gândurile ca să mă conectez la ritmul lui. E cald, e foarte cald și nu-mi dau seama dacă broboanele mici de transpirație care îmi apar pe frunte sunt datorate căldurii, tristeții sau emoției.E a doua oară când vin la palatul de la Florești, acest palat-ruină inspirat din arhitectura Palatului Trianon de la Versailles. Mă încearcă același sentiment de neputință. Știu, știu ca de fapt construcția nu a fost terminată niciodată, dar palatul a fost adus într-un stadiu apropiat de finalizare înainte de-al doilea război mondial. Trebuie să fi fost atunci o adevărată bijuterie arhitecturală. Închid ochii și încerc să-l vizualizez în perioada lui de glorie.

http://cutiadecarton.com/dimineti-apoase/

Ceața e aproape lichidă. Pare să se ridice fantomatic din Someș pentru a se reașeza sub formă de ploaie fină peste toate lucrurile din grădină. Liniștea e înghețată. Se lichefiază pe frunzele de viță de vie, mângâind strugurii care abia dau în copt. “E întârziată vremea la noi. A fost an ploios. Să ne mai dea Dumnezeu bunuțul niște zile cu soare, să apuce să se coacă și strugurii” – repet mecanic poezia pe care-o recita bunica în fiecare toamnă. Conștientizez că e prima oară din existența mea când stau în grădina ei, pe băncuța ei, privind dealurile ei și cerul ei apos și ea nu mai e aici să vadă toate aceste minunății. Aștept, încă aștept pașii ei pe cărarea dintre straturile lovite de brumă. Modul ei tăcut de-a veni și-a se așeza lângă mine și-a sta așa, fără să zică nimic. Și mă umple un vid fără margini. Ca și cum ceva din adâncul tău ți-a fost smuls și nu știi prea bine cum să te descurci cu golul care ți se plimbă prin piept și te îneacă pe neașteptate. Mița Cătița Miau se bagă mai tare în mine și miaună iubire. Ca și cum mi-ar citi gândurile, se cuibărește la piept, umplând golul de neumplut cu torsul ei liniștit. Ca un pansament.

http://cutiadecarton.com/mary-kubica-fata-cea-buna/

Am profitat de ultimele zile călduroase de septembrie pentru a mă strecura în pauza de prânz în parcul de copii din apropierea biroului meu. În liniștea dintre blocuri, pe leagănele goale și printre razele tomnatice ce se filtrau printre frunzele copacilor, sorbind din cafeaua fierbinte, am citit Fata cea bună. Nu cred că locația a fost cea care m-a întors la copilărie. Mai degrabă filonul polițist al romanului m-a transpus în gimnaziu. Aceea a fost perioada mea polițistă, perioadă în care citeam încrucișat cu bunicul romanele Agatha Christie și visam în secret să mă fac detectiv. Le devoram pe nerăsuflate, dezbătând înfocat cu el posibile piste, posibili suspecți, posibile mobile ale crimei etc. etc. Pe nerăsuflate am citit și acest roman. Aș ezita să spun roman polițist, deși întreaga sa structură este concentrată pe povestea unei răpiri clasice. Tată bogat, în funcții importante, fată răpită pentru recompensă, un detectiv care încearcă să salveze fata cea bună și un om rău, care are atât de mare nevoie de bani, încât acceptă să facă toată treaba murdară.

http://cutiadecarton.com/la-cuib/

Soarele încălzea timid primăvara. Era ora prânzului și toate mesele din grădină erau deja ocupate. Am intrat în casa cu pereți înalți. Totul pare dintr-o altă lume. O lume diametral opusă consumatorismului cu care suntem asfixiați zilnic prin cafenele și restaurante. Cuvinte despre care doar citisem teoretic până acum, cuvinte precum întreprinderi sociale, design ecologic, autonomie, prețuri corecte, sustenabilitate, drepturile animalelor, bunuri solidare, dezvoltare durabilă, alternative eco, agricultură tradițională, lucrate de mână, reducerea consumului, zero deșeuri, recondiționare, artizanat, apă fără plastic, reciclare, reutilizare, voință, respect, compasiune, economie cu o față umană,
comerț echitabil, agricultură sprijinită de comunitate, alimente sănotoase, local și de sezon, permacultură, conservarea biodiversității, economie de resurse, biodinamică, sprijin comunitar, mai mult cu mai puțin etc. sunt pictate programatic pe pereți și puse în practică prin fiecare activitate desfășurată în acest spațiu.

http://cutiadecarton.com/venetia-dimineata-pe-grand-canal/

E încă dimineață pe Grand Canal. Veneția e somnoroasă și se ascunde după nori. Vrea să mai tragă de timp, să mai lenevească puțin, înainte de a-și bea cafeaua și a se ocupa de turiștii curioși. Așa că își mai lasă puțin gondolele sub folia care le-a protejat astă noapte de ploaie, în timp ce gondolierii zgomotoși se dezmorțesc pe ponton cu o cafea aburindă. Par mulți și extrem de zgomotoși. În realitate se zice c-ar fi doar 400 de gondolieri și vreo 70 de ajutoare. E o castă aparte, casta gondolierilor. Meseria se transmite cu sfințenie de la o generație la alta si pare a fi cea mai valoroasă moștenire de familie. Secretul este să înveți să vâslești lin, fără să faci valuri. Există o limită de viteză pentru toate ambarcațiunile. Clădirile istorice trebuie protejate. O gondolă este făcută din șapte feluri de lemn și se zvonește c-ar costa cam 20.000 de euro. Doar întreținerea ei anuală ajunge la 2.000 euro. Fiecare gondolă este schimbată la 9-10 ani. Acestea sunt motivele pentru care o plimbare cu gondola te duce până la 100 de euro pe oră. Totuși, anual, aproximativ 10 milioane de turiști consideră că e absolut necesar să te plimbi cu gondola la apus pe Grand Canal. Altfel nu poți susține c-ai vizitat cu adevărat Veneția.

http://cutiadecarton.com/cetatea-porolissum/

Acum cetatea era pustie. Nici măcar paznicul nu dormita în ghereta de la intrare. Am pășit sfios pe drumul larg ce mângâie coama dealului. Ne-am plimbat în voie, trăgând adânc în piept mirosul greu de ierburi coapte în soare. Câteva plăcuțe explicative încercau (fără succes) să ne determine să călătorim în timp. Concentrarea ne era însă distrasă de panorama spectaculoasă care se întindea la picioarele noastre. Personal, am admirat amfiteatrul. La umbra copacilor bătrâni, protejată de soarele arzător, mi-am imaginat pentru o clipă forfota dinaintea vreunei reprezentații. Acesta a fost singurul moment de inspirație. În rest doar liniște. O liniște care te învăluie discret, șoptindu-și să lași timpul să treacă, fără să te mai împotrivești. Importantă nu este durata lui finală, ci permanenta transformare a unei clipe într-alta.

http://cutiadecarton.com/groapa-ruginoasa/

Drumul spre groapa ruginoasă este printr-o pădure de conifere. Dacă există un rai olfactiv pe acest pământ, atunci, cu siguranță, acesta trebuie să fie. O zi de vară târzie și eliberarea aceea electrică de după o ploaie torențială. Aburi se ridică din pământ, nori aleargă bezmetic pe cer, picături de apă se scurg de pe frunzele plantelor care cresc pe lângă poteca săpată în stâncă. Linii argintii și lipicioase strălucesc sub picioarele noastre. Melci lungi și cenușii îți intersectează traiectoriile cu drumul nostru și pășim cu atenție să nu-i strivim sub bocancii grei de munte.

http://cutiadecarton.com/instalatie-interactiva-iuliefaraplastic/

Ce ne-am propus prin acest proiect? Sa atragem atentia oamenilor asupra comportamentelor noastre nocive. Intr-o forma sau alta, plasticul aruncat neglijent in natura sau in gropile de gunoi ale planetei se intoarce la noi, afectandu-ne grav sanatatea si calitatea vietii. Mai mult, distruge un intreg ecosistem, de la calitatea solului, la plante, animale, apa pe care o bem, aerul pe care il respiram, mancarea pe care o ingeram, hainele pe care le purtam sau obiectele cu care intram zilnic in contact. Eu cred sincer ca multi dintre noi nici macar nu suntem constienti de cat plastic producem, ce alternative avem si cat de simplu este sa ne schimbam obiceiurile nocive intr-un comportament mai sanatos pentru noi si mai prietenos cu mediul.

http://cutiadecarton.com/satul-cu-muscate-rosii/

În satul de la poalele muntelui fiecare casă are obloane verzi și mușcate roșii la fereastră. Oamenii vorbesc molcom și zâmbesc mult. Nu știu dacă înțeleg tot ce le zici, dar dau din cap aprobator, apoi ridică mâinile și încep să vorbească cu ele. Româna lor e ușor stricată. Accentul maghiar se simte de la prima silabă. Dar niciodată comunicarea nu a însemnat o problemă pentru ei. Zâmbetul este identic, indiferent de limba în care visezi.

http://cutiadecarton.com/picnic-in-gradina-zmeilor/

Dupa ce treci de “zona comerciala”, o alee pietruite te ghideaza spre varful dealului. Exista si un foisor, dar unghiul nu este cel mai potrivit ca sa poti cuprinde cu privirea intreaga frumusete a peisajului. Noi am mai mers putin prin padurea frageda de stejari. Am gasit cea mai buna panorama si ne-am intins patura de picnic. La inceput linistea era asurzitoare. Nu se auzea decat vantul care agita frunzele copacilor. Niciun sunet nu razbatea din departare, niciun sunet nu prindea contur in jurul nostru. Aveai sentimentul c-ai intrat intr-o alta dimensiune, in care singurul lucru perceptibil este fosnetul vantului. Privelistea iti taie respiratia. La o scara mult mai redusa, complexul acesta de stanci se aseamana cu peisajele zarite in zona aceea cu templele parasite din Cambodgia. Padurea se intinde până dincolo de linia orizontului. Si din loc în loc, stanci cu forme ciudate explodeaza dintre copaci si isi inalta bratele spre cer. Exista, desigur, legende locale despre pietrele astea. Dar nu ne-am deranjat sa cautam, desi aveam semnal la net si dl. Google ar fi fost dornic sa ne satisfaca curiozitatea. Ne-am întins pe patura si ne-am inchis ochii, lasandu-ne in voia vantului jucaus. Nu stiu cat am stat asa. Fara griji, fara timp, fara gânduri, fara repere. Cert este ca pentru mine a fost cel mai relaxant moment al anului. De multe ori ne chinuim sa obtinem prin meditatie pacea mintii si nu ne iese oricat de tare ne-am stradui. Poate ar fi bine in astfel de momente sa mergem in natura. Ea stie cel mai bine sa ne linisteasca gandurile, sa ne scoata din timp si sa ne primeneasca sufletele.

http://cutiadecarton.com/dimineti-in-murano/

Murano încă nu s-a trezit. Raze sfioase ale unei dimineți ploioase încălzesc cladirile vechi, bărcile legate cu funii groase de stâlpii de lemn înfipți vertical în apa maronie. Fețele gunoierilor strălucesc în lumina ușor aurie. Fredonează încet cântece doar de ei știute, în timp ce răstoarnă tomberoanele trase la mal în alte tomberoane și mai mari, de pe vaporașul cu care traversează în zig-zag canalele. Din când în când, salută zgomotos câte un alergător care trece în viteză pe lângă ei sau oamenii zgribuliți, care se îndreaptă spre muncă. În vitrinele magazinelor nedeschise deocamdată, cocoși colorați strigă tăcut cucurigu înspre puținii turiști matinali, care se opresc uneori în fața vitrinelor. Balerine fragile își întind piciorușele obosite în fața acelorași turiști, care nu-și pot dezlipi privile de la vitrinele colorate, uluiți de diversitatea formelor și culorilor și grosimilor pe care cei din Murano, vestiți pentru iscusimea lor, au învățat să le confere sticlei.Chelnerii întind fețe de mese galbene peste măsuțele scoase în piațete și mirosul de espresso se răspândește ca un abur peste noi toți. Ciao, bello, come stai? îi strigă chelnerul fetei care își plimbă câinele în piațetă. Ea îi răspunde repede, gesticulând din mâini, apoi intră să-și bea cafeaua. O cafea si un croissant. Adică colazione sau micul dejun tipic italian – un croissant pufos cu unt și un espresso scurt sau un cappucino. Chelnerul umple un pahar cu apă de robinet (apa de robinet este potabilă) și-l pune pe tejghea. Fata citește ziarul, câinele stă tolănit sub scaunul ei. Espresso-ul curge fierbinte în ceșcuța micuță. E un fel de cremă de espresso condensat și mirosul lui ne înnebunește pe toți. Ne oprim să bem o cafea, așteptând să se deschidă galeriile.

http://cutiadecarton.com/victoria-schwab-acest-cantec-neimblanzit/

Îți poți imagina o lume în care fiecare violență să nască un monstru? Apoi acest monstru să se întoarcă împotriva oamenilor și să-i pedepsească pentru crimele săvârșite? Nu, nu metaforic! Un monstru în carne și oase. Un monstru care să-ți aspire sufletul sau să-ți sfâșie beregata?

http://cutiadecarton.com/dimineti-cu-miros-de-lavanda/

Soarele răsare încet peste Mureș. Încă e departe, îi intuiești doar căldura, care îți mângâie încet fiecare centimetru de piele. Vântul rece îți înfioară puțin șira spinării. Deschizi un ochi. Apoi celălalt. Puiul de câine te privește dând din coadă. De când te așteaptă să alergați împreună prin iarba încă udă de rouă! Închizi ochii la loc. Nu o vezi, dar dezamăgirea din ochișorii aceia micuți și umezi te face să te răzgândești. Nu, nu poți adormi la loc, deși ceilalți nu dau semne că s-ar trezi prea curând. Te strecori silențios de pe paleții transformați în canapea de dormit sub stele. Copilul doarme cu palmele strânse la piept, chiar deasupra inimii. Cineva sforăie încet, aproape imperceptibil.

http://cutiadecarton.com/moara-cu-apa-de-la-ohaba/

Gazdele, ultima generație de morari care duc mai departe tradiția începută tocmai în 1873, sunt mai mult decât dispuse să vă facă un tur de onoare. Și nu sunt vorbe mari. Ascultând vocea tremurată de emoție a domnului morar, conștientizezi că este o adevărată onoare să te afli acolo, în moara asta veche, care a funcționat neîntrerupt timp de patru generații. Nu a fost niciodată altceva decât proprietate privată, fiind cea mai veche moară funcțională din Țara Făgărașului.

http://cutiadecarton.com/cetatea-rasnov/

Cetatea ni se arată brusc, învăluită în strat subțire de zăpadă. Este frig, foarte foarte frig și ne întrebăm dacă a fost o idee bună să o vizităm iarna. Râșnovul are un muzeu de artă feudală cu armuri, arme, mobilier de epocă, instrumente de tortură (mască de tortură și jug pentru transportarea prizonierilor) și costume populare din secolele XVII-XVIII. Evident, fiind extrasezon, muzeul este închis. Câteva magazine sunt deschise. Oameni zgribuliți ne zâmbesc larg și ne invită înăuntru. Comercianții sunt îmbrăcați în costume medievale și fac demonstrații artizanale vizitatorilor. Pot fi achiziționate suveniruri interesante, în special bijuterii din pietre semiprețioase, obiecte de artă și cărți unicat. Se organizează diverse activități de divertisment, cum ar fi tirul cu arcul.

http://cutiadecarton.com/sinca-veche/

Lucruri stranii se povestesc despre Șinca Veche. Energii ciudate se spune c-ar circula pe acolo. Și binecuvântări nemaivăzue I-ar urmări pe cei care își pun o dorință curată, stând ferm în lumina care pătrunde prin turnul cioplit în stâncă. Coincidențe (și noi nu credem în coincidențe, nu-i așa?) și întâlniri neașteptate între oameni care nu s-au văzut de zeci de ani sunt povestite de cei care au trecut pe aici. Vindecări miraculoase și vise premonitorii au loc din când în când.

http://cutiadecarton.com/cetatea-rupea/

O vezi de departe, cocoțată pe vârful dealului, atrăgându-ți atenția din orice direcție te-ai apropia de Rupea. Este cumva misterioasă, ea, singură, acolo sus pe deal, atemporală parcă și ruptă din peisajul urbanizat al orașului Rupea, oraș care își trăiește viața la poalele dealului. Orașul crește, se metamorfozează, se supune legilor contemporane, cetatea rămâne identică, păstrătoare dârză a unor vremuri demult trecute.

http://cutiadecarton.com/casele-de-oaspeti-de-la-cincsor/

Am și eu unele vanități. Câte una specială în fiecare an. Iar cea mai mare dintre ele, a fost să petrec Crăciunul la Casele de oaspeți de la Cincșor. Mă rog, nu chiar Crăciunul-Crăciun, dar săptămâna dinainte. Am știut că-mi doresc să ajung acolo, din prima clipă în care am zărit sufrageria imensă, fostă sală de clasă, biblioteca înaltă, tapetând la propriu toți pereții camerei, canapelele și fotoliile albe și confortabile și minunăția de sobă de teracotă, piesa de rezistență a întregii încăperi. Am dat din pură întâmplare peste articolul acesta din designist.ro și nu am mai avut liniște și pace. Tot anul nu m-am gândit decât la soba de teracotă. Deja mi se umpleau nările de miros de foc de lemne și-n ochi îmi juca bucuria flăcărilor trosnitoare. Mă imaginam într-un fotoliu pufos, citind un roman ușurel și privind pe geamul imes fulgi pufoși de zăpadă, căzând peste casele vechi, săsești. Altă fericire nici că-mi doream pentru acest an. Ei bine, planurile de acasă nu se potrivesc niciodată cu cele din târg, cum bine zice bunica. Câteodată realitatea bate de departe planul imaginar, oferindu-ți niște momente care se transformă în amintiri prețioase. Dar să vă povestesc. Pe rând.