logo
FREE website and domain name !

Despre mine

Sunt un om simplu, cu preocupări simple. Iubesc copacii și îmbrățișarea lor. Merg la spectacole. Văd filme. Citesc cărți. Călătoresc. Militez pentru cauzele în care cred. Îmi place să ascult și să spun povești. Mă confesez cu sinceritate pe cutiadecarton.com. Un spațiu virtual în care încerc să conserv cele mai interesante experiențe din viața de zi cu zi.

Burano – dincolo de timp

http://cutiadecarton.com/burano-dincolo-de-timp/

Fiecare casă de pe stradă este vopsită într-o altă culoare, dar o culoare care se asortează perfect cu fiecare altă căsuță de pe străduța respectivă. Se zvonește că pe insulă nimeni nu are voie să-și vopsească fațada casei fără un acord de la primărie c-a ales culoare potrivită. Dar eu nu cred zvonul ăsta. Eu sunt 100% sigură că oamenii de pe Burano gândesc în culori, se exprimă în culori, visează în culori, iubesc în culori și suferă în culori, trăiesc totul în și prin culoare. Aceasta trebuie să fie ciudățenia lor.

Ceramica de Horezu

http://cutiadecarton.com/ceramica-de-horezu/

Era o duminică leneșă când am trecut noi prin Horezu. Credeam că e devreme să ne întoarcem în București. Așa că mi-am amintit de acest vechi vis al meu, acela de-a vedea de aproape cum funcționează un atelier de olărit. Nu știam prea bine cum se procedează. Planul era să mergem în oraș, să oprim la o cafenea draguță și să căutăm informații, sorbind o cafea fierbinte, cu multă spumă. Sau să întrebăm un localnic dacă știe vreun atelier mai interesant și mai prietenos cu turiștii. Nu a fost însă nevoie. La sensul giratoriu de la intrarea ân oraș era un indicator “Spre Satul Olarilor 2 km”. L-am urmat cu conștiinciozitate.

Duminica era la fel de leneșă și în satul olarilor. Nici urmă de turist, nici urmă de sătean. Oamenii își făceau somnul de frumusețe, respectând cu sfințenie porunca de-a te odihni destoinic în ziua a șaptea a săptămânii. Câte un câine somnoros ne mai lătra de după porțile închise. “N-avem noroc” – mi-am zis în gând. Și tocmai când eram în punctul de a renunța, am zărit casa. Era prima casă care avea expuse în curte obiecte artizanale. Ceramică, țesături, covoare și câteva decorațiuni. O altă mașină cu turiști era deja oprită lângă fântână. Am parcat și noi alături, apoi ne-am răcorit puțin cu apă limpede de fântână, băută în cană de lut.

Ușa magazinului era deschisă. O doamnă foarte carismatică, răspundea la întrebările turiștilor. S-a oprit brusc, s-a îndreptat spre ușa care dădea spre curtea interioară și a strigat tare “Aurico, hai că avem oaspeți! Bagă roata aia în funcțiune și arată-le la oamenii ăștia cum se lucrează cu lutul”. Oalele și ulcioarele și cănile și farfuriile s-au cutremurat pe rafturi, vibrând la unison pe vocea de tunet a femeii. O fată somnoroasă a ieșit din casa din spatele atelierului. S-a frecat la ochi, deranjată de lumina prea puternică a amiezii, ne-a privit cu o căutătură ușor mânioasă, căutătura omului proaspăt trezit din somn. Apoi ne-a făcut semn să o urmăm. “Mare grjiă, că ulcioarele astea îs crude. Numa ieri le-am scos afară. Să nu le atingeți, că încă nu-s arse” – ne spune doamna cu voce de tunet. Noi pășim în șir indian pe culoarul strâmt dintre ulcioarele scoase la uscat.

Palatul de la Florești

http://cutiadecarton.com/palatul-de-la-floresti/

Vântul bate abia perceptibil. Stau cu spatele lipit de teiul bătrân și încerc să-mi sincronizez respirația cu bătăile inimii lui de lemn. Totul se mișcă infinit mai lent pentru un copac. Iar eu îmi încetinesc gândurile ca să mă conectez la ritmul lui. E cald, e foarte cald și nu-mi dau seama dacă broboanele mici de transpirație care îmi apar pe frunte sunt datorate căldurii, tristeții sau emoției.E a doua oară când vin la palatul de la Florești, acest palat-ruină inspirat din arhitectura Palatului Trianon de la Versailles. Mă încearcă același sentiment de neputință. Știu, știu ca de fapt construcția nu a fost terminată niciodată, dar palatul a fost adus într-un stadiu apropiat de finalizare înainte de-al doilea război mondial. Trebuie să fi fost atunci o adevărată bijuterie arhitecturală. Închid ochii și încerc să-l vizualizez în perioada lui de glorie.

Low Waste Lifestyle

http://cutiadecarton.com/low-waste-iuliefaraplastic/

Pe Korydeea o cunoasteti deja. Aham. Este colega mea low waste, cea cu gunoiul expus la instalatia interactiva de la biblioteca Ion Creanga, gunoi care a incaput pe o singura coala A5. In cazul in care va intrebati cum a reusit aceasta performanta, va raspund eu. Pe larg. Am participat la prezentarea tinuta de Korydeea in cadrul evenimentelor #iuliefaraplastic si am notat cu constiinciozitate toate tipsurile pentru o viata fara plastic. Sa le atacam. Pe rand.

Dimineți apoase

http://cutiadecarton.com/dimineti-apoase/

Ceața e aproape lichidă. Pare să se ridice fantomatic din Someș pentru a se reașeza sub formă de ploaie fină peste toate lucrurile din grădină. Liniștea e înghețată. Se lichefiază pe frunzele de viță de vie, mângâind strugurii care abia dau în copt. “E întârziată vremea la noi. A fost an ploios. Să ne mai dea Dumnezeu bunuțul niște zile cu soare, să apuce să se coacă și strugurii” – repet mecanic poezia pe care-o recita bunica în fiecare toamnă. Conștientizez că e prima oară din existența mea când stau în grădina ei, pe băncuța ei, privind dealurile ei și cerul ei apos și ea nu mai e aici să vadă toate aceste minunății. Aștept, încă aștept pașii ei pe cărarea dintre straturile lovite de brumă. Modul ei tăcut de-a veni și-a se așeza lângă mine și-a sta așa, fără să zică nimic. Și mă umple un vid fără margini. Ca și cum ceva din adâncul tău ți-a fost smuls și nu știi prea bine cum să te descurci cu golul care ți se plimbă prin piept și te îneacă pe neașteptate. Mița Cătița Miau se bagă mai tare în mine și miaună iubire. Ca și cum mi-ar citi gândurile, se cuibărește la piept, umplând golul de neumplut cu torsul ei liniștit. Ca un pansament.

Mary Kubica – Fata cea bună

http://cutiadecarton.com/mary-kubica-fata-cea-buna/

Am profitat de ultimele zile călduroase de septembrie pentru a mă strecura în pauza de prânz în parcul de copii din apropierea biroului meu. În liniștea dintre blocuri, pe leagănele goale și printre razele tomnatice ce se filtrau printre frunzele copacilor, sorbind din cafeaua fierbinte, am citit Fata cea bună. Nu cred că locația a fost cea care m-a întors la copilărie. Mai degrabă filonul polițist al romanului m-a transpus în gimnaziu. Aceea a fost perioada mea polițistă, perioadă în care citeam încrucișat cu bunicul romanele Agatha Christie și visam în secret să mă fac detectiv. Le devoram pe nerăsuflate, dezbătând înfocat cu el posibile piste, posibili suspecți, posibile mobile ale crimei etc. etc. Pe nerăsuflate am citit și acest roman. Aș ezita să spun roman polițist, deși întreaga sa structură este concentrată pe povestea unei răpiri clasice. Tată bogat, în funcții importante, fată răpită pentru recompensă, un detectiv care încearcă să salveze fata cea bună și un om rău, care are atât de mare nevoie de bani, încât acceptă să facă toată treaba murdară.

La Cuib

http://cutiadecarton.com/la-cuib/

Soarele încălzea timid primăvara. Era ora prânzului și toate mesele din grădină erau deja ocupate. Am intrat în casa cu pereți înalți. Totul pare dintr-o altă lume. O lume diametral opusă consumatorismului cu care suntem asfixiați zilnic prin cafenele și restaurante. Cuvinte despre care doar citisem teoretic până acum, cuvinte precum întreprinderi sociale, design ecologic, autonomie, prețuri corecte, sustenabilitate, drepturile animalelor, bunuri solidare, dezvoltare durabilă, alternative eco, agricultură tradițională, lucrate de mână, reducerea consumului, zero deșeuri, recondiționare, artizanat, apă fără plastic, reciclare, reutilizare, voință, respect, compasiune, economie cu o față umană,
comerț echitabil, agricultură sprijinită de comunitate, alimente sănotoase, local și de sezon, permacultură, conservarea biodiversității, economie de resurse, biodinamică, sprijin comunitar, mai mult cu mai puțin etc. sunt pictate programatic pe pereți și puse în practică prin fiecare activitate desfășurată în acest spațiu.

Petronela Rotar – Nu putem trăi fără iubire

http://cutiadecarton.com/petronela-rotar/

Unele dimineți încep așa. Cu o cafea aburindă și un text scris de Petronela Rotar. I-am epuizat pe nerăsuflate cărțile, iar acum îi urmăresc periodic blogul. Nu îmi mai amintesc cum am aflat prima oară de scriitura Petronelei Rotar. Știu doar că este genul acela de scriitură care creează dependență. Este directă, sinceră, percutantă. Te pune într-o mare încurcătură. Te determină să te privești pe dinăuntru și să îți iei sufletul la întrebări. Mustește de poftă de viață și de o energie aparte. Este inspirațională uneori. Te face să visezi și tu la fericirea aceea simplă, măsurată într-o cafea pe terasă, o tură cu bicicleta, o luptă cu valurile înspumate sau o plimbare desculță prin iarbă. Este introspecție alteori. Te oprește din tot zbuciumul zilei, îți amintește de unele episoade din copilărie și nu te lasă în pace până nu le analizezi, le integrezi, le depășești, le ierți și te ierți. Nu, nu am întâlnit-o niciodată pe Petronela Rotar. Dar lecturile dimineața devreme sunt echivalentul unei cafele cu cea mai bună prietenă. Știu, știu că un scriitor care spune totul cu sinceritate creează iluzia că-l cunoaștem în cele mai mici detalii. Dar e doar o iluzie. Pentru că ni se dezvăluie întotdeauna din ce în ce mai nou și mai surprinzător, dărâmând familiaritatea asta aparentă dintre noi. Pentru a nu mă îmbăta cu iluzii, am luat-o pe Petronela Rotar la întrebări. Puțin despre scriitură și mai mult despre viață. Dar, mai ales, despre iubirea care ar trebui să crească tot mai puternic în fiecare dintre noi.

Veneția: Dimineață pe Grand Canal

http://cutiadecarton.com/venetia-dimineata-pe-grand-canal/

E încă dimineață pe Grand Canal. Veneția e somnoroasă și se ascunde după nori. Vrea să mai tragă de timp, să mai lenevească puțin, înainte de a-și bea cafeaua și a se ocupa de turiștii curioși. Așa că își mai lasă puțin gondolele sub folia care le-a protejat astă noapte de ploaie, în timp ce gondolierii zgomotoși se dezmorțesc pe ponton cu o cafea aburindă. Par mulți și extrem de zgomotoși. În realitate se zice c-ar fi doar 400 de gondolieri și vreo 70 de ajutoare. E o castă aparte, casta gondolierilor. Meseria se transmite cu sfințenie de la o generație la alta si pare a fi cea mai valoroasă moștenire de familie. Secretul este să înveți să vâslești lin, fără să faci valuri. Există o limită de viteză pentru toate ambarcațiunile. Clădirile istorice trebuie protejate. O gondolă este făcută din șapte feluri de lemn și se zvonește c-ar costa cam 20.000 de euro. Doar întreținerea ei anuală ajunge la 2.000 euro. Fiecare gondolă este schimbată la 9-10 ani. Acestea sunt motivele pentru care o plimbare cu gondola te duce până la 100 de euro pe oră. Totuși, anual, aproximativ 10 milioane de turiști consideră că e absolut necesar să te plimbi cu gondola la apus pe Grand Canal. Altfel nu poți susține c-ai vizitat cu adevărat Veneția.

Cetatea Porolissum

http://cutiadecarton.com/cetatea-porolissum/

Acum cetatea era pustie. Nici măcar paznicul nu dormita în ghereta de la intrare. Am pășit sfios pe drumul larg ce mângâie coama dealului. Ne-am plimbat în voie, trăgând adânc în piept mirosul greu de ierburi coapte în soare. Câteva plăcuțe explicative încercau (fără succes) să ne determine să călătorim în timp. Concentrarea ne era însă distrasă de panorama spectaculoasă care se întindea la picioarele noastre. Personal, am admirat amfiteatrul. La umbra copacilor bătrâni, protejată de soarele arzător, mi-am imaginat pentru o clipă forfota dinaintea vreunei reprezentații. Acesta a fost singurul moment de inspirație. În rest doar liniște. O liniște care te învăluie discret, șoptindu-și să lași timpul să treacă, fără să te mai împotrivești. Importantă nu este durata lui finală, ci permanenta transformare a unei clipe într-alta.

Picnic comunitar

http://cutiadecarton.com/picnic-comunitar-iuliefaraplastic/

Grădina din Gura Siriului ne-a primit umedă și fremătătoare. O explozie de cerde crud, dincolo de betoanele gri. Stropi mici și strălucitori de ploaie se prelingeau de pe frunze. Iarba înaltă mirosea a răcoare, iar cerul părea infinit mai jos departe de blocurile înalte ale orașului. Aleea senzitivă ne făcea cu ochiul. Parcă, parcă ne-am juca puțin cu ea. Corcodușe dolofane ne trimiteau și ele ocheade, ademenindu-ne să ne apropiem. Hamacul dormita leneș. Florile și-au închis petalele pe jumătate. Rațele se agitau haotic, cerșindu-ne puțină iubire. Ploaia nu contenea să cadă. Mică și măruntă. Ne-am refugiat în atelier. Nu era posibil să întindem masă mare afară. Fiecare a scos de prin sacoșele textile bunătățurile preparate special pentru acest picnic comunitar. Nu a existat nicio restricție. Decât cea referitoare la plastic. Puteai să aduci orice la picnic, doar să nu fie plastic de unică folosință.

Groapa ruginoasă

http://cutiadecarton.com/groapa-ruginoasa/

Drumul spre groapa ruginoasă este printr-o pădure de conifere. Dacă există un rai olfactiv pe acest pământ, atunci, cu siguranță, acesta trebuie să fie. O zi de vară târzie și eliberarea aceea electrică de după o ploaie torențială. Aburi se ridică din pământ, nori aleargă bezmetic pe cer, picături de apă se scurg de pe frunzele plantelor care cresc pe lângă poteca săpată în stâncă. Linii argintii și lipicioase strălucesc sub picioarele noastre. Melci lungi și cenușii îți intersectează traiectoriile cu drumul nostru și pășim cu atenție să nu-i strivim sub bocancii grei de munte.

Instalație interactivă #iuliefărăplastic

http://cutiadecarton.com/instalatie-interactiva-iuliefaraplastic/

Ce ne-am propus prin acest proiect? Sa atragem atentia oamenilor asupra comportamentelor noastre nocive. Intr-o forma sau alta, plasticul aruncat neglijent in natura sau in gropile de gunoi ale planetei se intoarce la noi, afectandu-ne grav sanatatea si calitatea vietii. Mai mult, distruge un intreg ecosistem, de la calitatea solului, la plante, animale, apa pe care o bem, aerul pe care il respiram, mancarea pe care o ingeram, hainele pe care le purtam sau obiectele cu care intram zilnic in contact. Eu cred sincer ca multi dintre noi nici macar nu suntem constienti de cat plastic producem, ce alternative avem si cat de simplu este sa ne schimbam obiceiurile nocive intr-un comportament mai sanatos pentru noi si mai prietenos cu mediul.

Satul cu mușcate roșii

http://cutiadecarton.com/satul-cu-muscate-rosii/

În satul de la poalele muntelui fiecare casă are obloane verzi și mușcate roșii la fereastră. Oamenii vorbesc molcom și zâmbesc mult. Nu știu dacă înțeleg tot ce le zici, dar dau din cap aprobator, apoi ridică mâinile și încep să vorbească cu ele. Româna lor e ușor stricată. Accentul maghiar se simte de la prima silabă. Dar niciodată comunicarea nu a însemnat o problemă pentru ei. Zâmbetul este identic, indiferent de limba în care visezi.

Bookletta – cartea cu vedere spre lume

http://cutiadecarton.com/bookletta-cartea-cu-vedere-spre-lume/

Recunosc. A fost dragoste la prima vedere. L-am zărit în metrou și trei stații distanță mi-am făcut curaj să intru în vorbă. Rucsacul Bookletta m-a determinat să ies din zona de confort și să îndrăznesc să abordez oameni necunoscuți. La câteva zile distanță, creatoarea acestor gentuțe (gentuțe normale, gentuțe de laptop, gentuțe de plajă și rucsac) prevăzute cu un buzunar transparent pentru cărțile pe care vrei să le împarți cu lumea, era invitată să vorbească despre călătoriile ei africane la #triptalks. Așa că m-am dus. Nici nu știu cum au trecut trei ore de povești. La sfârșitul serii aveam o singură certitudine. Că o să-mi iau din nou inima în dinți și o voi ruga pe Rusanda Cojocaru să răspundă la câteva întrebări pentru #cutiadecarton. Despre călătorii și întoarceri acasă, despre mirajul Africii, despre promovarea lecturii ca fiind un lucru “cool”, despre marea călătorie înspre noi înșine, despre terapia prin culori vii sau despre Bookletta și alte planuri de viitor – și câteva alte mici suprize și delicii – puteți citi pe îndelete, fără grabă, fără așteptări, fără prejudecăți.

Capela din pădure

http://cutiadecarton.com/capela-din-padure/

Sunt locuri în care ajungi din întâmplare. Cred că ele te aleg pe tine, nu alegi tu să le vizitezi. O prietenă muziciană avea concert la inaugurarea capelei din pădure. Așa am ajuns acolo. Pe înserat, în ziua dinaintea inaugurării, muzicienii făceau probe de sunet și definitiveau ultimele detalii. Bărbatul cu plete și zâmbet luminos ne-a invitat înăuntru. Ne-am descălțat conștiincioși, respectând semnul de la intrare. Picioarele ni se scufundau în blănurile de oaie. Ne-am așezat, instinctiv, în genunchi, în fața golului din mijlocul capelei. Nu înțelegeam prea bine despre ce este vorba. Curiozitatea ne determina să ne lungim gâturile și să privim înăuntru. “A fost garaj înainte” – zâmbește bărbatul cu plete. “În groapa asta lucra mecanicul. Știți, ca în filmele americane. Cobora sub mașini și repara ce era de reparat. M-am gândit să o păstrez. E de efect. Am îmbrăcat-o în piatră naturală. Momentan o folosesc doar pentru jocurile de lumini. Arată magic. Seara, las capela să fie luminată doar de lumina caldă din groapă. Arată spectaculos. Bine, poate fi folosită și ca element de meditație. Din pământ suntem, și în pământ ne întoarcem. Personal, cred c-ar avea mai mare efect dacă ar fi umplută cu apă. Doar că nu am găsit încă o metodă cum să facem o cascadă care să completeze întregul, aducând elementul apă în ecuație. Dar pe viitor vom boteza copii aici”.

Alina Petraș – Satul scufundat de la Geamăna


http://cutiadecarton.com/alina-petras-satul-scufundat-de-la-geamana/

Până acolo, înaintezi pe drumuri sălbatice de munte apusean, te pierzi între stânci gri și verde adânc de pădure. Nici picior de om. Personajul lui Hector Malot, aici, ar fi fost singur pe lume. E atât de verde, de pur, de calm. Pare drumul spre Rai: sus cerul clar, în jur copaci, departe o zonă stâncoasă albă, ruptă în munți. Abrupt, ca și un soi de operație în calota craniană a muntelui. Brrrrr! Să fie oare poarta ieșirii din Paradis? Pe măsură ce înaintezi, pădurea devine mai adâncă, muntele rănit mai apropiat. O depresiune ascunsă te înghite și de acolo, nicio altă soluție decât să te învârți în jurul lacului. Nu există dreapta, nu poți coti la stânga, ci te rotești pur și simplu pe fund de depresiune, păzit de arbori înalți și munți. În jurul unui lac. Ahhhh, zăresc o casă. Nu mișcă nimeni. Strig: ooooooo, aloooooo, uuuuu!!! O voce slabă îmi răspunde. Doar o voce, fără chip: ”Nu există alt drum, mergeți pe aici și vă întoarceți pe cealaltă parte a lacului”.

Picnic in Gradina Zmeilor

http://cutiadecarton.com/picnic-in-gradina-zmeilor/

Dupa ce treci de “zona comerciala”, o alee pietruite te ghideaza spre varful dealului. Exista si un foisor, dar unghiul nu este cel mai potrivit ca sa poti cuprinde cu privirea intreaga frumusete a peisajului. Noi am mai mers putin prin padurea frageda de stejari. Am gasit cea mai buna panorama si ne-am intins patura de picnic. La inceput linistea era asurzitoare. Nu se auzea decat vantul care agita frunzele copacilor. Niciun sunet nu razbatea din departare, niciun sunet nu prindea contur in jurul nostru. Aveai sentimentul c-ai intrat intr-o alta dimensiune, in care singurul lucru perceptibil este fosnetul vantului. Privelistea iti taie respiratia. La o scara mult mai redusa, complexul acesta de stanci se aseamana cu peisajele zarite in zona aceea cu templele parasite din Cambodgia. Padurea se intinde până dincolo de linia orizontului. Si din loc în loc, stanci cu forme ciudate explodeaza dintre copaci si isi inalta bratele spre cer. Exista, desigur, legende locale despre pietrele astea. Dar nu ne-am deranjat sa cautam, desi aveam semnal la net si dl. Google ar fi fost dornic sa ne satisfaca curiozitatea. Ne-am întins pe patura si ne-am inchis ochii, lasandu-ne in voia vantului jucaus. Nu stiu cat am stat asa. Fara griji, fara timp, fara gânduri, fara repere. Cert este ca pentru mine a fost cel mai relaxant moment al anului. De multe ori ne chinuim sa obtinem prin meditatie pacea mintii si nu ne iese oricat de tare ne-am stradui. Poate ar fi bine in astfel de momente sa mergem in natura. Ea stie cel mai bine sa ne linisteasca gandurile, sa ne scoata din timp si sa ne primeneasca sufletele.

Dimineți în Murano

http://cutiadecarton.com/dimineti-in-murano/

Murano încă nu s-a trezit. Raze sfioase ale unei dimineți ploioase încălzesc cladirile vechi, bărcile legate cu funii groase de stâlpii de lemn înfipți vertical în apa maronie. Fețele gunoierilor strălucesc în lumina ușor aurie. Fredonează încet cântece doar de ei știute, în timp ce răstoarnă tomberoanele trase la mal în alte tomberoane și mai mari, de pe vaporașul cu care traversează în zig-zag canalele. Din când în când, salută zgomotos câte un alergător care trece în viteză pe lângă ei sau oamenii zgribuliți, care se îndreaptă spre muncă. În vitrinele magazinelor nedeschise deocamdată, cocoși colorați strigă tăcut cucurigu înspre puținii turiști matinali, care se opresc uneori în fața vitrinelor. Balerine fragile își întind piciorușele obosite în fața acelorași turiști, care nu-și pot dezlipi privile de la vitrinele colorate, uluiți de diversitatea formelor și culorilor și grosimilor pe care cei din Murano, vestiți pentru iscusimea lor, au învățat să le confere sticlei.Chelnerii întind fețe de mese galbene peste măsuțele scoase în piațete și mirosul de espresso se răspândește ca un abur peste noi toți. Ciao, bello, come stai? îi strigă chelnerul fetei care își plimbă câinele în piațetă. Ea îi răspunde repede, gesticulând din mâini, apoi intră să-și bea cafeaua. O cafea si un croissant. Adică colazione sau micul dejun tipic italian – un croissant pufos cu unt și un espresso scurt sau un cappucino. Chelnerul umple un pahar cu apă de robinet (apa de robinet este potabilă) și-l pune pe tejghea. Fata citește ziarul, câinele stă tolănit sub scaunul ei. Espresso-ul curge fierbinte în ceșcuța micuță. E un fel de cremă de espresso condensat și mirosul lui ne înnebunește pe toți. Ne oprim să bem o cafea, așteptând să se deschidă galeriile.

Victoria Schwab – Acest cântec neîmblânzit

http://cutiadecarton.com/victoria-schwab-acest-cantec-neimblanzit/

Îți poți imagina o lume în care fiecare violență să nască un monstru? Apoi acest monstru să se întoarcă împotriva oamenilor și să-i pedepsească pentru crimele săvârșite? Nu, nu metaforic! Un monstru în carne și oase. Un monstru care să-ți aspire sufletul sau să-ți sfâșie beregata?

Dimineți cu miros de lavandă

http://cutiadecarton.com/dimineti-cu-miros-de-lavanda/

Soarele răsare încet peste Mureș. Încă e departe, îi intuiești doar căldura, care îți mângâie încet fiecare centimetru de piele. Vântul rece îți înfioară puțin șira spinării. Deschizi un ochi. Apoi celălalt. Puiul de câine te privește dând din coadă. De când te așteaptă să alergați împreună prin iarba încă udă de rouă! Închizi ochii la loc. Nu o vezi, dar dezamăgirea din ochișorii aceia micuți și umezi te face să te răzgândești. Nu, nu poți adormi la loc, deși ceilalți nu dau semne că s-ar trezi prea curând. Te strecori silențios de pe paleții transformați în canapea de dormit sub stele. Copilul doarme cu palmele strânse la piept, chiar deasupra inimii. Cineva sforăie încet, aproape imperceptibil.

Catch Your Dreams

http://cutiadecarton.com/catch-your-dreams/

Mărturisesc. Îmi plac la nebunie dream catcher-ele. Dacă ar fi după mine, le-aș agăța peste tot. M-am îndrăgostit de simbolistica lor din primul moment. Eram mică, destul de mică și de naivă, când am văzut primul dream catcher. Și-mi amintesc că singurul lucru pe care l-am făcut a fost să caut prin plasa de macrame, urmele viselor din noaptea dinainte. Ador formele lor misterioase, ca un fel de țesătură elaborată a viselor. Și încă mai cred în eficacitatea lor. Iată de ce, când am cunoscut-o pe Ancuța Ștefania, nu m-am putut abține să nu o iau la întrebări.

Dor de verde

http://cutiadecarton.com/dor-de-verde/

Mărturisesc. Primul meu plan era să-mi cultiv singură legumele în balcon. Planul A a eșuat din lipsă de polenizare (după cum puteți citi aici). Așa c-am trecut la planul B. Acesta presupune a consuma legume de sezon, produse de țărani, 100% naturale și netratate chimic și cât mai aproape de locul în care trăiesc eu. De ce toate aceste condiții? Pentru că este foarte important să susții economia locală și micii întreprinzători și aș prefera ca bănuții mei să ajungă în bugetul unei familii de țărani români, nu în conturile unei multinaționale (hehehe… patriotismul meu neaoș). De ce de sezon? Pentru că este cea mai adecvată, mai curată, mai vie și mai hrănitoare mâncare posibilă. De ce aproape de locul în care trăiesc eu? Pentru a reduce poluarea (toate bunurile de consum sunt transportate pe distante mai mici sau mai mari cu mjloace de transport nu prea prietenoase cu mediul), a evita ambalarea și conservarea (nocivă atât pentru organism, cât și pentru mediu) și a reduce timpul care trece de când leguma respectivă este ruptă de pe plantă și ajunge în farfuria mea (cu alte cuvinte, este încă vie). Știu. Știu că unii ați zice că sunt nebună sau fițoasă. Și mai știu că mulți ați zice că e imposibil să reunești toate aceste criterii sub același acoperiș. Eu însă visez la un aprozar exact pe gustul meu. Situat undeva în cartierul meu. Iar faptul că mai există oameni care împărtășesc visul meu, mă face să cred că suntem pe drumul cel bun. Chiar dacă ne despart câteva sute de kilometri, între mine și Dor de verde a fost dragoste la prima vedere. Chiar dacă magazinul meu de vis este în Iași, iar eu locuiesc în București, nu mă dau bătută. Tocmai de aceea am luat-o la întrebări pe Adina Bordei despre afacerea ei de suflet.

Prinzatorul de vise

http://cutiadecarton.com/prinzatorul-de-vise/

Din prima clipă în care am întâlnit-o pe Ștefania de la Catch Your Dreams am simțit că vom confecționa împreună acel dreamcatcher pe care l-am visat ani de zile. Știam doar atât. Va avea în el mileul pe care l-a făcut bunica și care face parte din zestrea mea de acasă (și pe care nu prea mă pricepeam să-l integrez în apartamentul meu modern, fără telezivor și bibelou cu peștișor colorat) și o structură de lemn. Ador copacii și lemnul și sentimentul de acasă cu care lemnul încălzește orice spațiu. Dacă treaba cu mileul era simplă, structura de lemn pe care să construiesc dreamtacherul s-a lăsat mult așteptată. A venit și ea, de Crăciun, sub formă de păstrăv afumat în cetină de brad, cadou de la altcineva drag. Mărgeluțele, penele și fâșiile de piele le-am cumpărat de la un magazin specializat în astfel de lucrușoare prețioase.
Sigur, puteam să dau materialele și să aștept cuminte să iasă dreamcatherul în forma finala din mâinile dibace ale Ștefaniei. Dar eu am complicat și mai mult lucrurile, rugând-o pe Ștefania să mă învețe să-l construiesc eu singură. Acesta este motivul pentru care a durat câteva luni să definitivăm proiectul. Dar așteptarea a meritat din plin. De ce mi-am dorit să-l construiesc cu mâinile mele? Pentru că anul acesta mi-am propus să meșteresc mai mult cu cele două mâini stângi pe care le am. Vreau să mă redescopăr într-o altă ipostază, mai jucăușă, mai creativă, mai curioasă, mai răbdătoare și mai îndemânatică. Și pentru că cred cu tărie că lucrurile confecționate de noi înșine sunt impregnate cu propria noastră energie, cu propriile noastre visuri și dorințe.

Jasmine Warga – Inima mea și alte găuri negre

http://cutiadecarton.com/jasmine-warga-inima-mea-si-alte-gauri-negre/

Citesc în șezlongul albastru. Miresme de lavandă îmi umplu nările și soarele se plimbă pe pielea mea albă. Împreună cu prietenii mei tocmai am terminat de tuns lanul de lavandă. Buchetele proaspăt culese atârnă cu capul în jos, lăsând planta să se usuce treptat, fără să se deformeze. “Le usuci și le pui apoi în șifonier. Țin moliile deoparte” – mă instruiește proprietăreasa lavandei. Îmi amintesc cât de vie mă simt acum și cât de moartă eram prin anul doi de facultate, anul în care mi-am planificat, minuțios, moartea. Cât de cunoscute îmi sunt toate etapele! Fiecare stare, fiecare gând, fiecare trăire. Le recitesc acum și le rememorez cu fiecare celulă a corpului meu. Parcă le-aș fi scris cu mâna mea, atât îmi sunt de familiare. Și e uimitor cum altcineva, un om atât de îndepărtat și de străin mie, le-a trăit la rândul lui pe propria lui piele. Mă înfior când conștientizez faptul că momentul acesta ar fi putut să nu existe niciodată. Cât de asemănători suntem cu toții și cât de uniți în depresiile pe care le trăim.

Un meniu în așteptare

http://cutiadecarton.com/un-meniu-in-asteptare/

“Funcționează treaba asta cu meniurile în așteptare?”- îl întreb, plină de curiozitate, pe Andrei. “Ar funcționa foarte bine, dacă oamenii ar fi mai generoși. Nu se prea cumpără, din păcate, meniuri în așteptare” – răspunde Andrei și o undă de tristețe îi umbrește zâmbetul cald. “Dar există cerere? Adică vin oameni să vă ceară mâncare gratis?” – insist eu. “Pai avem deja clienții noștri. Sunt oameni care au aflat, au venit o dată și încă o dată, au spus și altora… veștile astea se răspândesc repede. În general vin oameni. Chiar destul de mulți” – mă lamurește Andrei. “S-a întâmplat să vină și să nu existe meniuri în așteptare pe care să le puteți oferi?” “Da, s-a întâmplat asta. Dar ne descurcăm noi. De obicei la sfârșitul zilei noi donăm toată mâncarea care rămâne. Indiferent dacă sunt sau nu meniuri în așteptare. Oamenii s-au obișnuit să vină la sfârșitul programului să întrebe dacă a mai rămas ceva și pentru ei”.

Prima recoltă de căpșuni

http://cutiadecarton.com/prima-recolta-de-capsuni/

Prima recoltă de căpșuni s-a lăsat mult așteptată. Vremea nu e atât de înaintată în satul de pe malul Someșului. În anii ploioși, căpșunii se coc mai târziu. Întâi dau în floare, apoi fac rodul și asteaptă cuminți să vină soarele să-i rumenească cu caldura lui dogoritoare. Am învățat asta în clasa a V-a. Atunci am cerut de la bunica colegului de bancă trei mlădițe de căpșuni. Le-am transportat cu trenul până în satul dintre dealuri și am tremurat de emoție la gândul că poate o să moară înainte de a-i planta în grădinița de flori. Acolo mi-a dat bunica un strat. “Căpșunii se înmulțesc repede, prin mlădițe. Ai să vezi că până la anu’ o să ți se umple stratul” – mi-a zis, încrezătoare, bunica. “Trebuie doar să ai grijă de ei, să-i uzi pe timp de secetă”. Eu nu eram atât de optimistă. Puneam la îndoială capacitatea mea de-a avea grijă de cele trei ființe vii, care zăceau acum într-un borcan cu apă în ghiozdanul meu cartonat. Le mângâiam frunzele zimțate si mă rugam de ele să reziste. Încă două stații și ajungem acasă” – le comunicam telepatic, de teamă să nu râdă copiii de mine, că vorbesc de nebună cu trei mlădițe de căpșuni.

Hărnicuțele albine

http://cutiadecarton.com/harnicutele-albine/

“Borcanu ăsta îi din prima recoltă. Salcâm curat. Or fost tare harnice albinele, măcar c-o tăt plouat” – zice unchiul, scoțând din buzunar un borcănel de miere. “Să aveți să mâncați… acolo… la capitală!”. Confirm. Toți salcâmii sunt în floare și în jur nu se aude decât zumzet de albină. Tare hărnicuțe albinele astea! Zboară din floare în floare pe pajiștea colorată. Se opresc din când în când pe câte o floare parfumată, îi culeg polenul pufos și se întorc la stup. “Am trecut prin perioade grele anu’ ăsta” – se confesează unchiul, verificând echilibrul unui stup care părea că o luase la vale. “Mi s-o îmbolnăvit două familii de albine… și cum io-s cu atestat bio, nu le poci da medicamente. Că să vede tăt’ la analize… și dacă nu iese mierea curată, n-o poci vinde” – completează cu îngrijorare în glas. “D-apoi noi să șim sănătoși” – continuă optimist. “Amu’ chiar dacă anu’ ăsta o fost cam ploios, tot estimez c-oi ave ceva recoltă de la stupii ăștia, de mi-o rămas de iarna trecută. Măcar așe… pentru casa și de dat la cunoștinte”. Anii trecuți, tata a plantat o livada de nuci. Locul e tare fain. Este la ieșirea din sat, pe drumul care duce la pădure. În jurul lui, câteva terenuri agricole, puțină fâneață și apoi dealurile împădurite. În depărtare, Someșul curge tăcut printre sălcii. Noi nu avem animale, așa că fânul îl face un om din sat. Iarba a fost cosită de vreo trei zile și acum se usucă la soare. Curând va fi strânsă în clăi. Până atunci, împrăștie în jur miros de plante medicinale, parcă ai fi într-o farmacie de la oraș. Mi-e teamă să merg mai aproape de căsuța albinelor. Am avut o experiență neplăcută în copilărie, când o înțepătură de viespe mi-a deformat jumătate din față. Așa că le admir de la distanță, ascultând poveștile unchiului.

Anotimpul socului

http://cutiadecarton.com/anotimpul-socului/

“Niciodată n-am înțeles de ce crește socul doar în locurile părăsite” zice mama, mai mult pentru sine decât pentru a începe o conversație. Suntem amândouă la fostul grajd al C.A.P.-ului din sat și strângem flori de soc ca să facem socată și sirop. Anul acesta a fost ploios și socul și-a făcut de cap. De jurul împrejurul clădirii lăsate în paragină a crescut o pădure de flori albe și parfumate. Suntem doar noi două, câteva albine, un melc leneș (care nu pare să se grăbească să ajungă la florile de soc) și sunetele înfundate care străbat din satul cufundat în odihna amiezei. Miroase teribil și-mi afund și mai tare nasul în tufele încărcate de flori. Un puf galben îmi rămâne pe piele și mă gâdilă puțin. Strângem florile într-un coș vechi de nuiele. Le vom usca la soare ca să facem ceai peste iarnă. Am citit aici c-ar avea proprietăți miraculoase, așa că la iarnă intenționez să-l testez la capitolul răceală – gripă – sistem imunitar. Mama vrea să facă sirop, dupa o rețetă pe care o respectă cu sfințenie de ani de zile. Nu, nu insistați, nu vrea să mi-o dea. E secret de familie. Eu voi pregăti o socată după rețeta asta. Sper doar să avem parte de soare. Dar vorba lui tata. “Dupa atâta ploaie, musai să vină și câteva zile însorite”.

Cu tălpile goale

http://cutiadecarton.com/cu-talpile-goale/

Nu există terapie mai bună decât mersul desculță prin iarbă. Am învățat asta încă de la primii pași. Îmi odihnesc picioarele goale pe băncuța din grădină. Apusul cade greu peste clopoței de ciuboțica cucului, peste greierii care cântă în iarba înaltă. Păsările vorbesc pe limba lor. Or fi șoapte d-amor, dar nu mă pricep eu să le deslușesc. Altfel nu-mi explic zborul ăsta bezmetic al lor. Mai simt încă în talpă atingere catifelată de trifoi. În nări mă înțeapă lucerna proaspăt strânsă în clăile din fundul grădinii. Soarele apune peste părul cel tânăr. Mângâie protector fructele abia formate. Lumina e tot mai galbenă. Se cerne peste mine și peste dealuri. Frunzele par înconjurate de o aura roșiatică. Aura scade o dată cu soarele. Acum e doar un punct mic și roșu. S-a pierdut după dealuri. Se va așterne curând tăcerea. “Noapte bună”- latră Azorel. Mița-Cătița mă cheamă miorlăit în casă. Are chef de mângâieli. Vine spre mine printre straturile de ceapă. Calcă precaut, nu carecumva să le îndoaie vreo codiță. Acum e în brațele mele. S-a terminat cu tăcerea și cu apusul și cu alte chestii zen. Începe din nou joaca.

Fausto Brizzi – O sută de zile de fericire

http://cutiadecarton.com/fausto-brizzi-o-suta-de-zile-de-fericire/

Plănuiam o vacanță liniștită, cu lecturi în balansoarul din grădina cu pomii în floare. Era sfârșit de aprilie și cireșii își făcuseră deja de cap. Ce decor mai potrivit ți-ai fi putut alege? A doua zi dimineața, grădina arăta apocaliptic. Sub cerul de plumb, cer din care cădea o ninsoare apoasă, albul florilor de cireș nu se distingea de albul fulgilor grei de zăpadă. “Zăpadă la sfârșit de aprilie? Cine a mai pomenit așa ceva?” Doar bunica își amintea de-o primăvară din șaizeci și ceva, când bunicul ei făcuse focul în livadă să-și salveze de la îngheț merii înfloriți. M-am cuibărit înapoi în pat și-am început lectura sub supravegherea atentă a motanului negru. Nu, nu a durat prea mult supravegherea atentă. Un tors regulat i-a luat locul, imprimând zilei iz de somn leneș.

Moara cu apă de la Ohaba

http://cutiadecarton.com/moara-cu-apa-de-la-ohaba/

Gazdele, ultima generație de morari care duc mai departe tradiția începută tocmai în 1873, sunt mai mult decât dispuse să vă facă un tur de onoare. Și nu sunt vorbe mari. Ascultând vocea tremurată de emoție a domnului morar, conștientizezi că este o adevărată onoare să te afli acolo, în moara asta veche, care a funcționat neîntrerupt timp de patru generații. Nu a fost niciodată altceva decât proprietate privată, fiind cea mai veche moară funcțională din Țara Făgărașului.

Cetatea Râșnov

http://cutiadecarton.com/cetatea-rasnov/

Cetatea ni se arată brusc, învăluită în strat subțire de zăpadă. Este frig, foarte foarte frig și ne întrebăm dacă a fost o idee bună să o vizităm iarna. Râșnovul are un muzeu de artă feudală cu armuri, arme, mobilier de epocă, instrumente de tortură (mască de tortură și jug pentru transportarea prizonierilor) și costume populare din secolele XVII-XVIII. Evident, fiind extrasezon, muzeul este închis. Câteva magazine sunt deschise. Oameni zgribuliți ne zâmbesc larg și ne invită înăuntru. Comercianții sunt îmbrăcați în costume medievale și fac demonstrații artizanale vizitatorilor. Pot fi achiziționate suveniruri interesante, în special bijuterii din pietre semiprețioase, obiecte de artă și cărți unicat. Se organizează diverse activități de divertisment, cum ar fi tirul cu arcul.

Șinca Veche

http://cutiadecarton.com/sinca-veche/

Lucruri stranii se povestesc despre Șinca Veche. Energii ciudate se spune c-ar circula pe acolo. Și binecuvântări nemaivăzue I-ar urmări pe cei care își pun o dorință curată, stând ferm în lumina care pătrunde prin turnul cioplit în stâncă. Coincidențe (și noi nu credem în coincidențe, nu-i așa?) și întâlniri neașteptate între oameni care nu s-au văzut de zeci de ani sunt povestite de cei care au trecut pe aici. Vindecări miraculoase și vise premonitorii au loc din când în când.

Cetatea Rupea

http://cutiadecarton.com/cetatea-rupea/

O vezi de departe, cocoțată pe vârful dealului, atrăgându-ți atenția din orice direcție te-ai apropia de Rupea. Este cumva misterioasă, ea, singură, acolo sus pe deal, atemporală parcă și ruptă din peisajul urbanizat al orașului Rupea, oraș care își trăiește viața la poalele dealului. Orașul crește, se metamorfozează, se supune legilor contemporane, cetatea rămâne identică, păstrătoare dârză a unor vremuri demult trecute.

Casele de oaspeți de la Cincșor

http://cutiadecarton.com/casele-de-oaspeti-de-la-cincsor/

Am și eu unele vanități. Câte una specială în fiecare an. Iar cea mai mare dintre ele, a fost să petrec Crăciunul la Casele de oaspeți de la Cincșor. Mă rog, nu chiar Crăciunul-Crăciun, dar săptămâna dinainte. Am știut că-mi doresc să ajung acolo, din prima clipă în care am zărit sufrageria imensă, fostă sală de clasă, biblioteca înaltă, tapetând la propriu toți pereții camerei, canapelele și fotoliile albe și confortabile și minunăția de sobă de teracotă, piesa de rezistență a întregii încăperi. Am dat din pură întâmplare peste articolul acesta din designist.ro și nu am mai avut liniște și pace. Tot anul nu m-am gândit decât la soba de teracotă. Deja mi se umpleau nările de miros de foc de lemne și-n ochi îmi juca bucuria flăcărilor trosnitoare. Mă imaginam într-un fotoliu pufos, citind un roman ușurel și privind pe geamul imes fulgi pufoși de zăpadă, căzând peste casele vechi, săsești. Altă fericire nici că-mi doream pentru acest an. Ei bine, planurile de acasă nu se potrivesc niciodată cu cele din târg, cum bine zice bunica. Câteodată realitatea bate de departe planul imaginar, oferindu-ți niște momente care se transformă în amintiri prețioase. Dar să vă povestesc. Pe rând.

Contact Form

Social Networks

Comments

Post a comment
Go up